Ieri am simtit ca o iau razna, nu stiu de ce, dar cred ca stiu. Incep sa fiu din nou stresata, acaparata de munca, irascibila ca nu mai am timp de mine, de el, de gasca, de viata mea. Simt cum nu mai traiesc in prezent, cum devin brusc un viitor si parca acelasi. Trecut, chiar si "dar" de mai sus a fost scris acum cateva clipe si boing, el a devenit trecut. Trecerea asta brusca a timpul ma face sa ma simt frustrata, suparata. Nu pot sa inteleg. Dar poate nici nu trebuie inteles. Timpul trebuie lasat asa... o clepsidra, fiecare cu desertul lui. Iar dar, iar a trecut. Ma las batuta, mai bine nu incerc sa mai inteleg abstractul, dar nu cred ca-mi va da vreodata pace. Oftez. In ultimul timp mereu simt nevoia de un oft, dar si el trece repede, e mai abstract decat timpul, dar il simt si simt ca si el la randului lui ofteaza. De ce, nu stiu. Iubesc. Il iubesc...
Imi iubesc parintii. Imi iubesc prietenii. Imi iubesc colegii. Daca iubesc, de ce imi este frica de mine, de viitor, de ce voi deveni? Mereu imi pun intrebari fara raspuns. Mai bine o las balta si merg cu fruntea sus prin deserul asta care usor se scurge cu nesimtire. Si zicea de noi ca n-avem bunele maniere, dar el? El e nesimtirea intruchipa. Dar azi ploua iar, am uitat de clepsidra nenorocita care-mi fura incet si sigur nisipul de sub picioare. Pacat ca aceasta ploaie nu a tinut mai mult, macar o saptamana. A fost sa nu fie sau a fost sa fie doar ca sa ne faca sperante sau la sfarsitul zilei sa ni le naruie, distugandu-si trucurile albe, perfect finisate cu o ploaie. O simpla si banala ploaie de vara. Mai nou si din pacate da. Unde sunt ploile din anii trecuti, cand ploua cu zilele. Mi-e dor de acea vara, dar si pe ea nenorocita de clepsidra a luat-o.